Recent, un articol dintr-un ziar din România a adus în atenția publicului o cerere destul de neobișnuită, adresată de un credincios Ortodox episcopului său. Credinciosul l-a întrebat pe episcop de ce Biserica nu se preocupă mai mult de situația miilor de copii orfani abandonați din țară. Acesta a propus chiar și o soluție practică: stabilirea unei taine a adopției, ca o condiție prealabilă pentru a accede la hirotonire. În acest fel, spunea el, problema ar fi parțial rezolvată. Ierarhul a răspuns făcând referire la activitatea filantropică pe care Biserica o întreprinde deja, precum și la dificultatea procesul de adopție. De asemenea, el a exclus orice legătura între hirotonie și adopție, în principiu din considerente financiare. Tânăra familie nu ar avea resursele materiale necesare pentru a înfia imediat un copil. Să ne oprim pentru un moment însă și să încercăm să privim dincolo de orice am putea crede despre răspunsul episcopului sau despre impresia inițială de stângăcie pe care ne-o provoacă această propunere. Ierarhul are dreptate să respingă condiționarea hirotoniei de adopție, deși din alte motive decât cele menționate: nu doar că tainele nu pot fi impuse cu forța, dar o asemenea abordare ar putea foarte ușor să degenereze în instrumentalizarea copilul, ceea ce nu i-ar îmbunătăți neapărat viața micuțului. Sunt însă multe lucruri de apreciat la această propunere. Ea vine dintr-un suflet arzând de grija și compasiunea caracteristică etosului primele secole ale Bisericii, când creștinii adoptau copiii cu dizabilități, abandonați de păgâni la marginea drumului. De asemenea, presupunerea că dacă adopția ar fi un sacrament practica ar deveni mai vizibilă și mai mulți credincioși Ortodocși ar fi încurajați să și-o asume, mi se pare în mare măsură corectă. Dar, poate și mai important, autorul scrisorii ne invită să reflectăm asupra unei întrebări fundamentale: există vreun motiv pentru a nu considera adopția ca taină? Din perspectiva teologiei sistematice, sunt tentat să răspund “Nu”. Tainele au fost întotdeauna unul dintre pilonii existenței ecleziale, dar numărul lor a variat de-a lungul secolelor. În timp ce pentru Biserica Romano-Catolică lista tainelor a fost definitivată încă din Evul Mediu, pentru Biserica Ortodoxă lucrurile au stat diferit. După cum explică Părintele Andrew Louth, numărul de șapte le-a fost prezentat Ortodocșilor la Conciliul unionist de la Lyon din 1274, iar mai târziu, în timpul Reformei, Ortodocșii au început și ei să vorbească de șapte taine pentru a se distinge de Protestanți. În cele din urmă, numărul șapte a fost inclus în catehismele Ortodoxe, dar fără a fi neapărat legitimat de tradiția patristică. Părintele Louth însuși sugerează că limitarea numărului tainelor la șapte „nu se potrivește foarte bine cu abordarea teologiei Ortodoxe” (Introducing Eastern Orthodox Theology, epub, p. 136). Să examinăm totuși un teolog care, în opera sa cea mai importantă, Teologia Dogmatică Ortodoxă, folosește fără a pune la îndoială numărul de șapte taine: Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993). După cum vom vedea, chiar și în cadrul operei Părintelui Stăniloae există un spațiu legitim pentru taina adopției. Stăniloae preferă cuvântul „taină” celui de „sacrament.” Este drept că în limba română cuvântul „sacrament” este utilizat foarte rar într-un context bisericesc, dar aceasta nu este doar o preferință lingvistică a Părintelui. El a folosit termenul sacrament în scrierile sale timpurii din anii 1940 și 1950. L-a abandonat mai târzium când a început să considere că „taină” surprinde mult mai bine decât sacrament sensul cuvântului grecesc „mysterion,” anume de a revela ceva ascuns prin acțiunea credincioasă a creștinului. În acest sens larg, omul însuși poate deveni o taină atunci când unește aspectul material și cel spiritual al ființei sale cu Iisus Hristos, făcându-L pe Acesta transparent lumii. Stăniloae alege însă să vorbească despre doar șapte taine. Motivul pentru care se limitează la șapte este greu de înțeles atunci când citim aceste rânduri:
De aceea Taina se săvârșește la întâlnirea a două subiecte umane deschise prin credință Duhului Sfânt lucrător în ambianta Bisericii, întâlnire care se prelungește și în atingerea trupească directă între ele, sau prin mijlocirea unei materii. Nu materia, și nici cuvintele rostite sau gesturile săvârșite, luate în ele însele, constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea în credință a celor două persoane în ambianta Bisericii plină de Duhul Sfânt și în atingerea trupească între cele două persoane, o dată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credințe a lor: a uneia care săvârșește Taina și a alteia care o primește. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 8)
Această definiție nu respinge în niciun fel posibilitatea unei a opta taine. S-ar putea obiecta că tainele sunt diferite de acțiuni și gesturi simbolice și că adopția ar putea fi doar atât, o altă acțiune simbolică primind binecuvântarea Bisericii, dar nu o taină. Atunci însă care ar fi rolul tainelor?
Stăniloae vorbește în numele majorității teologilor Ortodocși atunci când afirmă că rolul tainelor este de a ne ajuta să înaintăm în comuniunea noastră cu Iisus Hristos. Fiecare taină ridică și întărește natura umană în drumul ei către Hristos. Botezul ne introduce vieții în Hristos, Mirungerea revarsă asupra noastră darurile Duhului Sfânt, Euharistia ne unește cu trupul tainic al lui Hristos, Spovedania ne ajută să ne curățăm relația cu Hristos de toate minciunile și nemulțumirile. „Noi creștem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit să crească și El cu natura Sa omenească. Nu putem sări peste etapele creșterii el ” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 28).
Acest răspuns însă nu justifică întru totul celelalte trei taine care nu sunt direct legate de viața noastră în Iisus Hristos: Căsătoria, Hirotonia și Maslul. Maslul poate fi trecut la categoria tainelor care duc la Hristos dacă facem of legătură între vindecare și o anumită integritate interioară care-i trebuie restabilită fiecărei persoană în parte, dar acest raționament nu se poate aplica convingător și celorlalte două taine. Pentru a rezolva această tensiune, Stăniloae distinge între taine care duc în mod direct la unirea cu Hristos și taine ale slujirii, Căsătoria și Hirotonia încadrându-se în categoria din urmă. Vorbind despre Căsătorie ca slujire, Stăniloae spune:
Majoritatea oamenilor trăiesc plinătatea relației de căsătorie prin realizarea virtuților ca roade ale colaborării lor cu harul, sau ca forme ale sfințirii lor în această relație neîntreruptă și intensă. Dar odată intrat în această relație, calitatea ei de o anumită înălțime determină în sens bun toate celelalte relații ale omului în societate, pe care căsătoria le multiplică. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 184)
N-ar putea aceste rânduri să se aplice și adopției? Nu este adevărat că adopția actualizează virtutea în cei care se angajează pe acest drum? Nu este oare nevoie de puterea harul lui Dumnezeu și în aceste relații stabilite din dorința de a se dărui complet unui străin? Din partea mea, un răspuns negativ ar fi dificil.
Nu cred că se pot formula foarte multe obiecții împotriva adăugării adopției pe lista tainelor. Pentru teologia Ortodoxă, tainele sunt căi spre îndumnezeire. Ele ne oferă puterea de a ne apropia de Dumnezeu și de a face vizibilă dragostea Sa pentru omenire prin acțiunile noastre. Și unde altundeva se poate manifesta această iubire mai deplin decât în acțiunile prin care ne sacrificăm pentru alții, pentru oameni pe care nu-i cunoaștem, dar pe care învățăm să-i iubim?
Ar fi întrucâtva ironic să ignorăm acest înțeles profund al tainelor doar de dragul simbolismului. Ar fi ironic într-un mod aproape amuzant să ne agățăm de un număr care nici măcar nu face parte din identitatea noastră, ci reprezintă un vestigiu al „captivității noastre babilonice” de către teologia occidentală. Ironia ar deveni însă amară și nemiloasă dacă am lăsa brațele întinse ale orfanilor și ale celor care și le-au deschis pentru a-i primi fără puterea harului care se revarsă din tainele Bisericii, doar pentru că suntem hipnotizați de magia unui număr.