Postul din perspectiva teologiei dizabilității

Ne aflăm acum în Săptămâna Mare, momentul în care chiar și cei care nu au postit pe tot parcursul Postului Mare ar putea fi tentați să încerce, măcar pentru o zi. Postul este atât de important și atât de adânc înrădăcinat în tradiția ortodoxă, încât Sinodul Pan-Ortodox reunit în Creta în 2016, după aproape un secol de pregătiri, a considerat necesar să emită un document pe această temă. Potrivit documentului, postul este o poruncă dumnezeiască, expresia idealului ascetic ortodox, și, conform Sfântului Vasile cel Mare, „a fost rânduit în rai”. Rolul postului pare a fi acela de „mijloc de înfrânare, pocăință și zidire duhovnicească” (par. 2). Astfel, Biserica Ortodoxă, „ca o Mamă iubitoare”, l-a considerat „folositor pentru mântuirea oamenilor și a rânduit sfintele perioade de post” (par. 6).

Ceea ce rămâne neclar pentru mine, după citirea documentului este de ce abținerea de la mâncare este un mijloc de pocăință și zidire duhovnicească. S-au propus deja câteva teorii, unele chiar de către Părinții Bisericii, dar aici aș vrea să reflectez prin prisma unuia dintre conceptele cheie ale teologiei dizabilitații: vulnerabilitatea.

Definiția cuvântului vulnerabilitate este posibilitatea de a fi atacat sau rănit, fizic sau emoțional. Accentul cade pe aspectul negativ. Când suntem vulnerabili, putem fi uciși, abuzați sau răniți de ceilalți. Este o posibilitate înfricoșătoare, iar cu cât înaintăm în vîrstă, cu atât mai mult încercăm să ne ascundem vulnerabilitățile – fie avand incredere doar întru-un număr foarte restrâns de persoane, fie evitând orice situație în care ne putem imagina că am putea fi răniți.

Teologia dizabilității, însă, insistă asupra aspectului pozitiv al vulnerabilității – acela de a fi deschis și gata să-ți asumi riscuri. Se explică adesea că, fără vulnerabilitate, nu putem avea niciun tip de relație cu ceilalți. Fără riscul de a avea încredere și de a fi, în cele din urmă, răniți, ne vom îneca într-o mare de amabilități și vom avea doar o cunoaștere superficială a celuilalt, ceea ce, la rândul său, va duce la singurătate și nefericire. O biserică în care oamenii nu sunt vulnerabili este doar o adunare de indivizi, nu o comunitate. A fi vulnerabil înseamnă a-ți depăși frica și poate fi o experiență dătătoare de viață.

Thomas Reynolds, un teolog care a scris extensiv despre dizabilitate, exprimă acest lucru extraordinar de bine la finalul cărții sale intitulata Comuniune Vulnerabilă (Vulnerable Communion)

Toți oamenii sunt aduși la viață prin iubirea lui Dumnezeu și își primesc existența unii de la alții. Nimeni nu este autonom și invulnerabil. Acceptarea acestui fapt aduce o atitudine de deschidere și acceptare față de ceilalți, care împărtășesc o umanitate comună înaintea lui Dumnezeu. De fapt, vulnerabilitatea recunoscută poate fi dătătoare de viață. Astfel, vulnerabilitatea facilitează iubirea. Aceasta implică o solidaritate implicită cu cei mai vulnerabili, nu ca milă, ci ca disponibilitate creativă.

Ceea ce avem aici nu sunt două fațete ale aceleiași monede, ci două experiențe diferite puse sub aceeași etichetă: a fi într-o situație de vulnerabilitate și sentimentul de vulnerabilitate. Într-o situație de vulnerabilitate, în care cineva poate fi realmente rănit și când se activează instinctul de luptă, devine greu să ții cont de existența celuilalt. Este mult mai ușor să fii egoist decât generos, chiar dacă pot exista și exemple de solidaritate auto-sacrificială.

Teologii dizabilității, însă, nu vorbesc despre aceste situații extreme; ei vorbesc despre sentimentul de vulnerabilitate care poate fi trăit într-un spațiu sigur, cum este biserica. A simți vulnerabilitate ne permite să găsim un teren comun cu persoanele cu dizabilități, să ne gândim la ele și la noi ca fiind împreuna în aceeași corabie a salvării care ne duce la limanul Împărăției: păcătoși dependenți de Dumnezeu și complet la dispoziția providenței Sale, lipsiți de control asupra propriilor vieți. Dacă, prin contrast, intrăm în Biserică trasând o linie între „cei vulnerabili”, care au nevoie de îngrijire și atenție, și noi, cei aflați într-o aparentă invulnerabilitate, atunci comuniunea în sens autentic devine imposibilă. Ceea ce putem obține cel mult este mila, care izvorăște din frica de a nu ajunge cândva în locul lor.

Aici postul poate face o diferență. Sentimentul de vulnerabilitate despre care vorbește Reynolds este greu de trăit cu stomacul plin. Mâncatul ne oferă un sentiment de autosatisfacție, siguranță și ne face mai lenți în a empatiza cu ceilalți. Cineva bine hrănit și bine îmbrăcat începe să se simtă confortabil, relaxat și să se răsfețe, pentru că va crede că totul i se datorează și în scurt timp va ajunge să se simtă invulnerabil.

Monahii care au fugit din lume în deșertul Egiptului în primele secole știau foarte bine acest adevăr. Apophthegmata Patrum, o carte care povestește viețile și zicerile lor, insistă asupra importanței postului pentru a evita diferite gânduri păcătoase.

Avva Ioan zicea: Dacă un împărat vrea să supună un oraș al vrăjmașilor, mai întâi le taie pâinea și apa, și astfel, hărțuiți de foame, vrăjmașii îi devin supuși; așa este și cu patimile, căci dacă omul rabdă postul și foamea cu regularitate, vrăjmașii sufletului devin slabi.

Rolul postului este, așadar, acela de a ne face să simțim foamea fizică, pentru că foamea ne poate face să realizăm că suntem slabi, vulnerabili și că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a rezista nu doar până la sfârșitul zilei, al săptămânii, al Postului Mare, ci până la sfârșitul vieții noastre. A simți slăbiciune fizică, într-un mod controlat, poate stimula conștiința vulnerabilității și ne poate deschide spre înțelegerea valorii celuilalt și a nevoii de solidaritate, așa cum predică Reynolds. Nu înseamnă că toți trebuie să postească la fel și nici că postul este necesar pentru a simți vulnerabilitate – sunt oameni care se simt vulnerabili fără să postească – dar logica postului este aceea de a rupe încrederea nesustenabilă în sine, acel tip de încredere pe care o pot avea persoanele sănătoase și fără griji și care le poate face indiferente față de bucuriile și roadele unei comuniuni vulnerabile.

#DizabilitateșiReligie #TeologiaDizabilității #ReligieșiAccesibilitate #IncluziuneSpiritualăpentruPersoanecuDizabilități #OrtodoxieșiDizabilitate #StudiiPatristiceșiDizabilitate#Post