Ce este teologia dizabilității? O introducere

Termenul dizabilitate este probabil unul din cei mai puțin înțeleși din teologia ortodoxă Unii îl consideră inutil, o terminologie nou inventată pentru a descrie ceva ce exista deja, adică boala și suferința. Majoritatea credincioșilor, însă, nu s-au gândit încă la acest subiect, lăsându-l pe seama celor care au un interes direct în el (adică persoanele cu dizabilități și îngrijitorii lor).

Obiectivul principal al proiectului meu teologic este să risipesc neînțelegerile din jurul teologiei dizabilității și să-i conving pe cei care nu s-au gândit niciodată la acest subiect să-l privească mai atent. În acest sens, eu încep întotdeauna prin a explica că teologia dizabilității nu este ceva complet nou. Părinții Capadocieni au fost printre primii care nu doar că s-au îngrijit de cei care sufereau de diverse boli, înființând primul sanatoriu public, dar și printre primii care au cerut includerea persoanelor cu dizabilități în spațiile publice.

Ceea ce este nou astăzi este distincția dintre dizabilitate și deficiență — între funcționarea atipică a corpului uman (fizică, mintală sau cognitivă) și suferințele sau frustrările provocate de izolare, stigmatizare și excludere. Această diferență ne permite să evităm să privim persoanele cu dizabilități ca pe un diagnostic ce trebuie „reparat” și ne invită să ne întrebăm dacă practicile noastre comunitare sunt cu adevărat incluzive.

După ce stabilesc acest cadru, fac următorii trei pași: insist asupra integrării dizabilității în antropologia teologică; explic motivul includerii persoanelor cu dizabilități în comunitățile noastre; și/sau susțin eliminarea barierelor care împiedică includerea acestora în parohiile noastre, oferind totodată recomandări concrete.

Este aproape un truism să afirmăm că dizabilitatea este rar discutată de teologii ortodocși contemporani, mai ales de cei sistematici care scriu despre natura umană. Vladimir Lossky, Dumitru Stăniloae, Ioan Zizioulas sunt doar marginal interesați de dizabilitate sau de conceptul mai larg de boală. Ei tind să prezinte ființa umană în relația sa cu Dumnezeu ca pe o persoană în deplină sănătate, fără griji, fără decizii dificile de luat sau traume de înfruntat. Este ca și cum ghimpele din trupul Sfântului Pavel n-ar fi existat, boala Sfântului Vasile cel Mare nu i-ar fi afectat viața de zi cu zi, și Sfântul Grigorie de Nazianz nu ar fi scris niciodată: „Zi și noapte, mintea și membrele mele sunt mistuite de o mulțime de griji care mă trag din cer spre pământul mamă.”

Consecința cea mai importantă a acestei abordări este acea de a marginaliza tot ce ține de dizabilitate, plasând dizabilitatea în sfera teologiei practice sau, uneori, a spiritualității, când de fapt, ea ar trebui să se afle în centrul oricărei reflecții antropologice — fie ea sistematică, practică sau spirituală. Ființa umană este fragilă și se confruntă cu limitări aproape în fiecare moment al vieții. Relația sa cu Dumnezeu în Hristos nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă reflecția noastră începe de la o ființă umană imaginară, „normală”.

Unii ar putea argumenta că nu putem lua în considerare toate diferențele atunci când dezbatem un concept atât de abstract precum natura umană, sau că atunci când ne gândim la natura umană, ar trebui să ne concentrăm întâi pe desăvârșirea ei în Hristos. Există un sâmbure de adevăr în aceste afirmații, dar ele ignoră nu doar condiția căzută a existenței umane — ceva ce este foarte departe de pragmatismul tradiției patristice — ci, și mai important, faptul că diferențele noastre sunt semnificative. Oamenii nu au fost creați ca o colecție de indivizi identici, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos. Așa cum ne învață Sfântul Pavel în 1 Corinteni 12, fiecare membru botezat al Bisericii are un dar spiritual de adus în beneficiul comunității. Aceste daruri, descoperite prin interacțiune, aparțin tuturor celor botezați în Hristos, indiferent de modul în care funcționează corpul sau mintea lor. Fără persoanele cu dizabilități, reflecția noastră teologică și viața comunitară sunt mai sărace, iar trupul lui Hristos este incomplet.

Cel mai dificil pas este încurajarea parohiilor ortodoxe să acționeze și să elimine barierele.

Aceasta nu se întâmplă pentru că credincioșii ortodocși nu sunt primitori, ci pentru că efectul anumitor bariere are nevoie de timp pentru a fi înțeles. Există două tipuri principale de bariere: fizice și emoționale. Barierele fizice sunt, într-un fel, cele mai ușor de înlăturat. Majoritatea enoriașilor ar fi de acord cu instalarea unei rampe pentru utilizatorii de scaune rulante. Unii chiar și-ar ceda locul pentru ca un interpret să poată traduce liturghia în limbajul semnelor pentru membrii comunității surzilor. Dificultățile apar atunci când ne confruntăm cu dizabilități precum autismul. Pentru unele persoane aflate pe spectrul autist, sunetul, lumina sau chiar mirosul de tămâie pot fi greu de suportat. Am fi noi dispuși să îndepărtăm tămâia din cădelniță pentru a putea include o astfel de persoană la masa euharistică?

Ceea ce este cu adevărat provocator este să îi ajutăm pe enoriași să depășească barierele emoționale, adică prejudecățile și emoțiile negative față de persoanele cu dizabilități, adânc înrădăcinate în cultura noastră. Este foarte trist să observi câte prejudecăți poți auzi despre persoanele cu dizabilități la conversația de după liturghie: de la asocierea păcatului cu dizabilitatea, boala mintală cu posedarea demonică, până la poziții mai „nuanțate” precum „toți suntem, într-un fel, dizabilitați” sau „există o anumită virtute în a trăi cu o dizabilitate”.

Folosirea acestor stereotipuri nu mă mai surprinde. Acum mi se pare „normală” pentru că am înțeles că ele funcționează ca o barieră. Corpurile sau comportamentele atipice trezesc în noi frică, milă sau dezgust. Toate aceste emoții încearcă să ne protejeze de „contaminare”, de gândul prea dureros la propria noastră fragilitate. Ne simțim mai în siguranță fugind, fiind dezgustați și reproducând modele de gândire stigmatizante. Toate acestea îl ajută pe vorbitor să se distanțeze de ideea inconfortabilă că, la un moment dat în viață, ar putea deveni el însuși o persoană cu dizabilitate.

Ceea ce propun eu este să învățăm să gestionăm aceste emoții, pentru a putea vedea persoana din fața noastră nu ca pe un diagnostic, nu ca pe un stereotip spiritual, nu ca pe cineva care ne incomodează, ci ca pe un membru deplin al trupului lui Hristos, care ne poate ajuta să ne întărim comuniunea unii cu alții în Hristos.

Acest articol a apărut prima dată în Orthodox Observer on 24.07.2025 https://www.goarch.org/-/what-is-disability-theology-and-introduction-by-dr.-petra-maican