top of page
Search
  • Writer's picturePetre Maican

„După chipul și asemănarea” din perspectiva dizabilității intelectuale profunde

Distincția dintre noțiunile de „chip” şi „asemănare” este una din temele recurente ale scrierilor patristice și una din fundamentele teologiei ortodoxe moderne. Dar este această distincție utilă când vrem sa abordăm chestiunea antropologică din perspectiva dizabilității? Are sens să vorbim despre „chip” și „asemănare” în cazul persoanelor cu dizabilități intelectuale profunde? Eu cred că nu. După cum voi arăta mai departe, această distincție nu este folositoare pentru că atâta timp cât tranziția de la „chip” la „asemănare” este dependentă de dimensiunea morală a libertății, persoanele cu dizabilități intelectuale profunde sunt excluse de la realizarea scopului propriei lor existente, desăvârșirea în Hristos. Fidelitatea față de Scriptură, sinoadele ecumenice și tradiția patristică reprezintă o parte importantă a identității ortodoxe. Și cred că exista motive întemeiate pentru această fidelitate. Fără un numitor comun, credința Bisericii devine suma tuturor credințelor individuale, iar părerile și experiențele personale capătă caracter de dogme. Din nefericire însă, Părinții Bisericii nu au răspuns la toate întrebările pe care umanitatea le-ar putea avea pe parcursul veacurilor. Și nici nu ar fi avut cum, pentru că trăiau într-o lume diferită. Ei nu aveau acces la aceleași tehnologi și nici nu aveau aceleași preocupări ca noi. De aceea, ei nici nu au propus o doctrină a Bisericii și nici nu au avut o antropologie foarte dezvoltată. După cum remarca Kallistos Ware, dacă teologii ortodocși ai secolul trecut au încercat să rezolve problema ecleziologică, în secolul acesta ei se vor lupta să o rezolve pe cea antropologică. Apariția biotehnologiilor, a posibilității schimbării identității sexuale, a inteligentei artificiale, interesul crescut pentru drepturile omului și pentru oamenii cu dizabilități ridică o mulțime de întrebări fundamentale despre natura umană. Nu am nicio îndoiala ca multe din aceste întrebări își vor găsi răspunsurile în Părinții Bisericii sau că cel puțin vom reuși să le reconstituim răspunsul din indiciile răspândite prin scrierile lor – așa cum s-a întâmplat în cazul ecleziologiei. Dar, pentru alte întrebări, ca dizabilitatea, nu sunt convins că noțiunile patristice sunt atât de folositoare pe cât am spera; și mă refer aici în special la „chip” și „asemănare”. Cuvintele chip și asemănare apar pentru prima dată în Biblie în cartea Facerii. În primul capitol care narează crearea lumii se afirmă că Dumnezeu a creat omul după „chipul” şi „asemănarea” Sa (Facere 1: 26-27). Cercetătorii biblici moderni tind să vadă cei doi termeni ca sinonimi, având drept scop evidențierea unei anumite similarități între oameni și Dumnezeu. Cu toate aceasta, pentru exegeții creștini ai vremurilor patristice, care citeau textul în greacă și nu în ebraică, cei doi termeni conțineau o distincție subtilă între potențial și realizare. După cum explică părintele Andrew Louth, în limba greacă, expresia „după chipul” trimite cu gândul la un prototip care a servit ca model pentru crearea omului, iar cuvântul „asemănare” face aluzie la un proces. Cea mai comună interpretare pe care textul a provocat-o Sfinților Părinți a fost că oamenii sunt creați similari lui Dumnezeu („chipul”) având ca scop al întregii lor existente cultivarea acestei similarități pe cat de mult posibil („asemănarea”). Ce anume îi face pe oameni similari cu Dumnezeu nu a fost niciodată elucidat pe deplin. Pentru unii dintre Părinți, „chipul” lui Dumnezeu în om se găsea în facultatea rațiunii, pentru alții era libertatea, alții considerau că este stăpânirea asupra naturii, iar pentru unii chipul lui Dumnezeu includea toate aceste capacități. Teologii ortodocși moderni au abordat această noțiune într-un sens mai larg, fie din perspectivă apofatică, fie relațională. Chipul lui Dumnezeu în oameni se referă fie la misterul inepuizabil al existentei noastre, fie la relația specială în care oamenii au fost plasați în raport cu Dumnezeu de la facerea lor. Cumva surprinzător, ceea ce a rămas necontestat a fost că singurul mod în care se poate obține asemănarea cu Dumnezeu este prin folosirea morală a libertății. Deși nu este clar în ce anume consta chipul lui Dumnezeu în noi, știm cu certitudine că pentru a realiza asemănarea cu Dumnezeu trebuie să ne rugăm, să ținem post, să ne ajutăm aproapele și să participăm la Sfânta Liturghie. Împlinirea vieților noastre este indisolubil legată de libertate. După cum spune și Vladimir Lossky: “Libertatea este, ca sa spunem așa, chipul ‘formal’, condiție necesară în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu” (Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit (București: Humanitas. 2010), 137.) Principala problemă cu aceasta perspectivă este că interdependenta dintre asemănare şi libertate exclude de la împlinirea scopului propriei existente persoanele cu dizabilități intelectuale profunde. În carte sa, Primind darul prieteniei, Hans Reinders prezintă cazul unei fetițe micoencefalice pe nume Kelly, care nu putea face nimic altceva decât să respire: „Prima dată când am vizitat centrul în care trăia, am găsit o fetiță roșcată de doisprezece ani care stătea într-un scaun cu rotile și ai cărei ochi mari și căprui ,priveau fără să vadă’, după cum a fost prima mea reacție.” (Hans S. Reinders, Receiving the Gift of Friendship: Profound Disability, Theological Anthropology, and Ethics (Grand Rapids, Mich: William B. Eerdmans Publishing, 2008), 1–2.) Aplicată lui Kelly distincția dintre chip si asemănare nu i-ar pune la îndoiala umanitatea, cât posibilitate de a atinge asemănarea cu Dumnezeu, în Hristos. Pentru că imaginea lui Dumnezeu în oameni consta în relația lor specială cu Dumnezeu și nu se referă la o singură capacitate, umanitatea lui Kelly rămâne intactă. Cu toate aceasta, daca asemănarea poate fi obținută numai prin folosirea libertății, atunci nu este clar cum Kelly ar putea s-o atingă. Pentru că ea nu manifestă niciunul din semnele asociate conștiinței de sine, este dificil să vorbim despre ea ca fiind capabilă nici măcar să se roage. De aceea, dacă logica binomului chip și asemănare este urmărită consecvent, Kelly nu-și poate îndeplini scopul propriei existente. Unul din modurile în care s-ar putea rezolva aceasta dilemă ar fi să spunem că Kelly poate atinge perfecțiunea în felul ei propriu sau că perfecțiunea ei este un dar de la Dumnezeu. Pentru mine însă ambiguitatea implicită a acestor afirmații nu este foarte satisfăcătoare. Când spunem că Kelly poate deveni sau este perfectă în felul ei vrem să spune că ea poseda liberate într-un grad mai scăzut decât alți oameni sau că exista o altă cale prin care putem să obținem asemănarea cu Dumnezeu fără folosirea libertății? Ultima opțiune a fost aprofundată în câteva articole romano-catolice, care diferențiază între bunuri naturale și supranaturale. Bunurile naturale sunt obținute prin acțiuni virtuoase, în timp ce bunurile supranaturale sunt insuflate de Dumnezeu direct peste oameni ca un dar. Cu toate acestea, teologia ortodoxă a respins această distincție, subliniind că există un raport direct proporțional între efortul uman și harul divin. Cu cât cineva se străduiește mai mult spre asemănare cu atât el primește mai mult har de la Sfântul Duh. Asemănarea poate fi un dar însă nu poate fi obținută fără conlucrare. Aceste întrebări sunt dificile, dar, din punctul meu de vedere, nu sunt deloc marginale. Discuția despre dizabilitate și calitatea vieții ne va obliga destul de curând să explicam de ce persoane precum Kelly trebuie sa trăiască și dacă o viață ca a lor merită să fie trăita. Dacă Kelly este doar o ființă umană care nu are posibilitatea de a-şi împlini scopul propriei existentei nici măcar din punct de vedere religios, atunci care este sensul vieții ei? În momentul de față mi se pare că teologia ortodoxă nu se află în cea mai bună poziție pentru a răspunde acestei provocări; poziție pe care binomul chip și asemănare doar o accentuează. Dacă schema chip și asemănare poate fi reinterpretată într-un mod inclusiv sau va trebui renunțat la ea rămâne de dezbătut. Sper însă că am reușit să aduc în atenția publică necesitatea ca viziunea antropologică ortodoxă, care se află acum în construcție, să ia în considerare întreg spectrul existentei umane. Iar cei care ar fi tentați să spună că persoane ca Kelly sunt excepții, ar trebui să-și amintească că dacă Hristos este pastorul cel bun care a venit să-și pună viața pentru o singură oaie rătăcita, cum ar putea Biserica sa-i ignore pe cei pe care toți ceilalți îi resping și care se află în mijlocul ei? *Acest text a aparut intai in limba engleza pe siteul Public Orthodoxy iar in limba romana a fost publicat pe platforma online contributors.ro pe 14 Iulie 2019.

10 views0 comments

Recent Posts

See All

Kommentare


bottom of page